La sfârşitul sec. XIX s-a redescoperit cauciucul – şi cu el arborele de cauciuc – care a devenit cel mai cultivat arbore în perioada următoare.
În 1819 Thomas Hancock a observat că cauciucul prelucrat cu diferiţi aditivi dă o substanţă deasă şi plastică. (Toate acestea au avut un rol hotărâtor în viitorul prelucrării cauciucului) Acesta a avut un dezavantaj major: la cald devinea lipicios iar la rece fragil şi tare. Acest incovenient a fost rezolvat de către Charles Goodyear în 1839, când a inventat vulcanizarea cauciucului: prin adăugarea de sulf la cauciuc, în timpul vulcanizării devine o substanţă elastică.

Datorită proprietăţilor (deformabil, elastic, rezistenţă fizică substanţială, aderenţă bună la toate suprafeţele) cauciucul este materia primă de neînlocuit deja de peste 100 de ani în industria construcţiei de anvelope, care consumă 70% din producţia de cauciuc.
Aproximativ prin anul 1835 Charles Dietz şi-a îmbrăcat mai întâi cu plută iar mai târziu cu cauciuc roţile tractorului cu aburi, aşa născându-se anvelopele pline. Datorită simplităţii şi a caracteristicilor oferite de vulcanizare, această metodă a fost mult timp oportună. Odată cu creşterea nevoilor de comfort şi de viteză, această metodă (datorită maselor mari şi a elasticităţii scăzute) a început să piardă teren.

Anvelopa pneumatică a fost inventată de către inginerul Robert W. Thomson, care a împerecheat elasticitatea cauciucului ca şi un material de îmbrăcăminte exterior şi elasticitatea aerului închis în camere de cauciuc în interior. Cu această invenţie el şi-a devansat cu mult vremurile de atunci, de aceea nici nu a avut succes.

În anul 1888 medicul veterinar John Boyd Dunlop a construit o roată din cauciuc, piele şi aer. De şi această roată nu a fost perfectă şi reparaţia lor dura mult timp, a avut un succes impunător fiind utilizat pe velocicluri (înaitaşul bicicletelor).

În 1891 fraţii Michelin – Andre şi Eduard – au conceput anvelopa demontabilă. Această invenţie nouă este cea pe care o cunoaştem şi azi – adică aproape aceea. De atunci, această concepţie a fost perfectată incontinuu, dar deja prototipul era mult mai bun decât orice anvelopă dinaintea sa, putea fi demontată şi remontată in15 minute. Primele anvelope erau montate pe biciclete iar mai târziu au fost montate pe birje. În 1895 fraţii Michelin au pornit în cursa Paris-Bordeaux-Paris cu maşina de construcţie proprie Eclair (au denumit-o Fulger-pentru că datorită unor defecte de construcţie maşina mergea în zig-zag) pe care erau montate anvelope de construcţie proprie. În profida nenumăratelor greutăţi întimpinate pe parcurs, ei au ajuns la capătul cursei, demonstrând, că anvelopele lor au absobit din neregularităţile drumului, maşina şi pasagerii fiind feriţi mai bine de şocurile cauzate de drum, astfel atingându-se viteze relative mai mari, depăşindu-se 30 km pe oră.
În 1898 Jamais Contente (în traducere – mereu nemulţumit) cu maşina lui electrică cu anvelope Michelin de mici dimensiuni, deci cu centru de greutate joasă, a reuşit să atingă 100 km pe oră.
De atunci dezvoltarea anvelopelor din punct de vedere al performanţelor şi al securităţii a fost în pas sau în faţă cu un pas fală de industria auto.

În 1890 o anvelopă avea viaţă scurtă, 1200-1500 km, în 1910 atingând 6000-8000 km. În 1906 o anvelopă costa între 3000-6000 de euro, raportat la valoarea actuală.

In 1869,casa unui prieten al lui Benjamin Franklin Goodrich a fost cuprinsa de flacari,iar pompierii nu au mai putut face nimic sa o salveze – din cauza frigului,apa inghetase in furtunuri.Dupa aceasta intamplare,B.F.Goodrich a avut ideea de a fabrica furtunuri din cauciuc invelite in tesatura de bumbac.De-a lungul anilor,aceasta tehnologie a evoluat si a fost folosita in producerea furtunurilor de gradina,a anvelopelor pentru biciclete si automobile si a trenurilor de aterizare ale avioanelor si navetelor spatiale.

 

Istoria anvelopei

Cu ce va ajutam?
Loading...